Mihai Gheorghiu, literatură

      Fragment de vis

 

... la un moment dat am deschis uşa camerei ce dădea spre holul de la intrare. Erai TU!  Tu, cea de atunci, tu cea dintotdeauna, poate. Am rămas surprins! Cuprins pe nepregătite de un sentiment confuz; ceva indefinit între bucurie, teamă şi visare şi purtat instinctiv de firescul intuiţiei, m-am furişat pe uşă, urmându-te şi murmurând:  „Ce este, ce-i cu tine, cum şi de ce-ai venit? Nu înţelegi că nu se poate?  Dragostea noastră e absurdă... ”. Mda..., dragostea mea, a ta, a noastră..., am continuat în gând dezvoltarea ideii respective.  Dragostea noastră, vai, cât de teamă îmi este de acestă sintagmă, de acestă definiţie complexă, concretă şi radicală, ce include, pe lângă acele sublime simţiri şi  atât de multă responsabilitate! De ce oare, chiar şi acum, după atâta amar de vreme, te mai gândeşti la mine ?! De ce-ai venit? Gândurile-mi mirate, surprinse, parcă de revenirea ta neaşteptată, alergau care încotro, asemenea unor bile lovite hotărâtor de tac, în cadrul unui joc de biliard.  La un moment dat te-ai întors puţin către mine şi mi-ai întins mâna, la fel ca atunci, demult, aceeaşi mână graţioasă şi larg deschisă, lăsată în spate în  momentul plecării... “Haide”, ai spus. “Să fugim, dragul meu, să fim din nou împreună!”  Te-am urmat instinctiv prinzându-mă lesne de mâna ce mă aştepta, la fel ca şi atunci, urmându-te din nou, urmând astfel, şi încă o dată acelaşi drum al iubirii noastre absurde, neacceptate de principiile acestei societăţi ipocrite.  Am coborât, mână în mână şi strâns lipiţi unul de altul, treptele unui etaj, ale unei scări de bloc, probabil... În jurul nostru, o noapte blândă, dominată simbolic de o lumină palidă şi obscură, dar îndeajuns de puternică încât să-mi ofere şansa de a-ţi mai admira încă o dată, pentru a câta oară, trupul zvelt de gazelă surprinsă şi speriată...  Te privesc direct în faţă şi fără acea teamă aiurea, care mă domina atunci... Mă gândesc că tare aş vrea să te sărut, să te ating, să te simt din nou, să te cuprind în mijlocul încolăcirii braţelor mele....  “Mihai, sărută-mă!”, te aud într-un târziu dar, în acelaşi timp, observ că deja te-ai şi îndepărtat...  Acelaşi joc de atunci, acelaşi joc al iubirii noastre absurde şi “nepermise”. Nepermise de cine?  Mda..., de societate! Dar, la urma urmei, ce-mi pasă mie de ea? De această gloată imberbă; a celor mulţi, care nu pot şi nu vor să înţeleagă că ne iubim! Că nu ne putem împotrivi propriei noastre iubiri....  Într-un târziu te ajung din urmă..., din nou, şi pentru a câta oară?  “Hai, hai Mihai, să fugim..., departe: noi doi, tu şi eu sau invers; eu şi tu! Trebuie să întrerupem odată şi pentru totdeauna acest lanţ ireal şi absurd... “   “Dar, ei, ei ce-or să spună?”, te întreb, speriat de perspectiva reînceperii nebuniei noastre?  „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă”, îmi răspunzi în fugă.

... la un moment dat ne regăsim, undeva, pe la parterul clădirii respective. Îţi simt mâna rece de emoţie, care se mângâie duios în interiorul mâinii mele. Dar, nu se poate!!! Din nou? Să fugim din nou?  Unde... şi mai ales, de cine? De noi, cei din mijlocul acestei lumi sau de EI, cei care vor rămâne pur şi simplu surprinşi de gestul nostru rebel? De CINE anume să fugim? Gândesc deja cu voce tare, încolţit de gândurile-mi deja răscolite, tentate din nou de perspectiva trăirilor intense. Îţi simt, în sfârşit, căldura buzelor tale voluptoase...., doar pentru un scurt moment... Nu-i nimic, îmi spun! În curând.., da... Da, ce?  Mă amăgesc, mă contrazic singur. “În mine totul contrastează. “Sunt un ocean de gânnduri şi de vise, zăgăzuit de maluri tăcute şi închise, sunt un imens tumult de voluptate , dar, mărginit de-a sorţii strâmbătate".  Obesrv, cu oarecare mirare, că alunec aiurea, în abstract, într-o altă perioadă de timp, când, scriind aceste versuri, mă regăseam pe mine..., doar pentru un scurt moment.

.... ajunşi undeva, în faţa clădirii, (care?), la un moment dat suntem surprinşi de o poliţistă! Ne uităm speriaţi unul la atul şi... îi dăm actele...  Într-un târziu ni-le înapoiază, zâmbind complice şi cu subînţeles, părând a se întreba retoric: iarăşi? Suntem din nou liberi! În urma noastră polţista: “Nimic important, doi îndrăgostiţi aiurea, probabil căsătoriţi şi amanţi obsedaţi...” ... Ne îndepărtăm în grabă, nedorind ca incidentul să fie auzit... Ne strecurăm, furişându-ne  în noapte, visând aievea la acele clipe mult aşteptate, de intimitate sufletească şi carnală a firii şi trupului nelegiut.  La un moment dat, în goana noastră continuă, asemenea celei lui Paris şi frumoasei lui Elena, acea goană furibundă din jurul Troiei, în apropierea unui colţ de “cetate”, cineva, o femeie cunoscută mă observă şi spune ceva cu referire la mine. Aud doar: „păi, bine, Mihai, te ţii de prostii din astea?”  Aud, văd şi... trec mai departe... Deja nu mai conteză că am fost văzuţi, nu mai conteză părerea ei, a lor, a celorlalţi!  Încă puţin şi vom ieşi din raza acestei clădiri şi apoi... Da, apoi vom fi, în sfârşit, liberi! Şi... vom mai vedea. "Ce anume?" Mă întreb retoric, în subconştient, pentru o fracţiune de moment.  Iubirea noastră e absurdă... Ce vom face, cum îi vom mulţumi pe cei lăsaţi în urmă, pe cei pe care “lăsarea” noastră îi va răni?  Şi totuşi,... iubirea noastră? Cum să facem, cum ar trebui să procedăm? De o parte ea, IUBIREA şi... noi doi; TU şi EU! De cealaltă parte CONŞTINŢA, sentimentul obligaţiei morale şi sociale, EI! Ei pe care eu şi tu, noi, iubirea noastră “nefirescă, ieşită în mod rebel din liniile rigide ale acestei societăţi dogmatice, îi va afecta sau răni, chiar, într-o oarecare măsură... Gata! Am ieşit, în sfârşit, din raza clădirii! De acum... vom fi scăpat. La un moment dat, într-un târziu, observ că nu mai eşti lângă mine! Te aud, totuşi, de undeva de departe: „Mihai, iată-mă!,Sunt aici! Hai, vino şi tu...”  Înt-un târziu, în sfârşit, te văd sus, udeva, în firida unei mansarde obscur luminate. Îmi întinzi mâna în acelaşi mod, atât de firesc şi caracteristic ţie...: ”Hai, vino, vino aici, lângă mine, dragul meu”...

                                           ........................................................................

            M-am trezit brusc din miezul visului!  Nu fumez, nu am făcut-o niciodată! Dar, dacă aş fi fumat, cu siguranţă, atunci, în acel moment, mi-aş fi aprins o ţigare! Nu ştiu de ce, nu am idee, dar îmi închipui că aşa aş fi făcut.

     Am rămas pentru o bună bucată de timp pe gânduri. A fost un simplu  vis de noapte sau... ? Nu ştiu, dar, cu siguranţă însă şi acum, momentul respectiv mă răscoleşte obsesiv, amintindu-mi de EA! De ce oare şi de ce tocmai acum, după atâta şi atâta amar de vreme?  Nu m-am mai gândit la ea de mult timp sau poate, ştiu eu, doar aşa fugar, nimic mai mult.... Mă gândesc totuşi că astăzi, tocmai astăzi, este 30 august! Este ziaua mea! Nu pot să cred!!! Simplă coincidenţă, joc bizar al destinului sau poate... gândul ei s-a furişat spre mine... Nu ştiu, mi-e greu să înţeleg! Cu siguranţă însă, nimic nu e întâmplător în acestă viaţă. Cel puţin aceasta este convingerea mea!  Mă gândesc, ce-ar fi să o sun? Nu, asta nu se poate!!! De ce nu mă sună ea?

     Principii, orgolii inutile şi aiurea. Iar noi? Doi membrii rebeli ai unei societăţi ipocrite, condusă autoritar de superficialitate şi ignoranţă faţă de distincţia sentimentelor curate, IMPUSE volence-nolence de profunzimea propriilor noastre trăiri. Nu, nu te voi suna! Voi aştepta să o faci tu!!! La urma, urmei, nimic, absolut nimic nu se va schimba,  indiferent de ce vom face sau nu vom face în acest sens! Vom rămâne aceiaşi: TU şi EU sau... invers dacă preferi, nu are importanţă! Două “fecioare” trăitoare constant sub semnl Afroditei. Două entităţi de foc care cândva şi pentru o oarecare perioadă de timp, s-au contopit voluptos într-un nucleu aprins de lavă clocotitoare ca, mai apoi, să se despartă aparent, continuând să graviteze abstract în universul aceleiaşi societăţii absurde, căutându-se în continuare şi înconştient, una pe alta...

    La urma urmei, cine eşti tu, cine sunt eu? TU, pentru mine eşti EA! Aceea pe care am visat-o şi căutat-o din totdeauna! Eu te-am creeat în închpuirea mea de copil adolescentin, încercând într-un mod continuu şi perpetu să te întruchipez aievea! Te-am plasat, la încept, în EA! În cea pe care, în inconştienţa mea copilărească şi timidă, am crezut că merită să te sădesc! Mai apoi, dezamăgit, m-am îndepărtat dezgustat de acea “ea”, îndreptându-mă cu încredere spre o altă “ea”! Mai apoi, spre o alta şi spre o alta şi alta, şi alta... Pe toate v-am iubit! Pe ea, pe ele, pe tine! De fapt, voi toate aţi fost şi rămas una şi aceiaşi, una singură! Interesant mi-se pare, totuşi, că încă nu te-am găsit pe TINE, cea adevărată! Cea pe care încă o mai caut aievea, cea care, uneori, mă mai caută şi ea... prin visuri, îndemnându-mă să fugim! TU eşti aceea pe care o iubesc!!! Tu, simbolul visului plăsmuit de mine! Numele tău nu mai conteză! Ceea ce, însă, este cel mai crud, este acea teamă persistentă, teama că în acestă peregrinare denumită abstract, “viaţă”, să nu-mi fie dat să te găsesc vreodată...

                     VERTIGO în retrospectiva timpului meu

                                              Portret autobiografic
 
    ...
-    Daţi-mi un bilet până la staţia Sf. Elefterie.
-    Tinere, coboară şi ia-l pe 82, 84 nu merge într-acolo!

   Lume multă, aglomeraţie ca de obicei deşi e seară, aproape noapte.  Întind cei cincizeci de bani taxatoarei, iau biletul şi mă îndrept înspre uşa din faţă a troleibuzului, strecurându-mă printre oameni.  La un moment dat atenţia îmi este irevocabil atrasă de un puternic miros de colonie “Bucureşti!”. Mama!!! Da, ea este! Colonia ei preferată o evidenţiază dsistinctiv. O văd undeva, ceva mai în faţă şi încerc din greu să ajung la ea, dar în drumul meu intervin tot felul de neaveniţi. O lume aiurea, în necontenită mişcare, o lume viermuitoare, care vrea mereu şi mereu ceva sau chiar altceva şi de îndată ce a obţinut cava-ul pe care l-a căutat iniţial, cu un stoicism egoist şi feroce continuă să caute aiurea..
   O strig! De fapt încerc să o strig, căci vorbele nu-mi ies din gură! Mă mişc instinctiv şi cu atenţie, să nu-l supăr pe vecinul călător, să nu-i lezez  drepturile..., să nu, cumva, să-l supăr. Mă gândesc la dreptul lui şi îl neglijez pe al meu, dreptul de a ajunge la mama! Dar oare, pentru el are vreo importanţă al cărui drept este mai drept? Nu, desigur că nu! Pentru el ca individ, dreptul lui este cel mai drept cel mai legitim, al celorlalţi, numai prin prisma cointeresării lui poate conta, eventual!

   Troleibuzul se mişcă alene, prin intermediul ferestrelor lui dreptunghiulare, încadreate de cauciucuri negre şi late încerc să privesc în afară, să-mi dau seama cât mai am de mers şi unde anume să cobor....

  Mă doare cumplit capul şi simt cum mă sufoc! Mama! Da, mama m-o vedea şi ea, o înţelege că nu mi-e bine? Mă simt rău, rău de tot. În jurul meu totul a început să se învârtă incontrolabil sau poate nu este aşa, ci mi se pare numai mie. De fapt am vaga impresie că eu sunt cel ce se învârte într-o lume placidă şi latentă...
“Apă, vă rog, apă! Mi-e sete, mi-e sete....”  În fine, reuşesc să ajung aproape de geam. Privesc cu lăcomie în afară şi încerc să înţeleg unde sunt! Calea Griviţei 161, Buzeşti, prăvălia lui tăticu’... “Absurd, absurd!!!”  Strig cu disperare, nimeni însă nu mă aude. Nici chiar ea, mama, pe care nu o mai zăresc deloc... A dispărut şi odată cu ea şi miasma coloniei ei... A coborât?  Când şi unde, la ce staţie? De unde, până unde Calea Griviţei? Nu se poate, eu m-am suit în 82 şi merg la Cici, la casa noastră din Obedenaru!!!

  Ce se întâmplă cu mine, unde mi-e capul, unde mi-e sufletul?  Acolo sau aici? Încerc din greu să-mi reamintesc, să înţeleg unde anume merg..., îmi dau seama, însă că în creierul meu a pătruns haosul. Acel plânset al disperării, care a luat de la un timp locul PREZENTULUI inacceptabil, în căutarea timpului trrecut şi aparent pierdut...

  "Bat câmpii", simt cum îmi arde tot capul. Aş vrea să mor, să se termine odată şi pentru totdeauna acest blesem, acestă saga a vieţii mele... Şi totuşi! Mă gândesc că poate încă nu este momentul....  Ce nebunie?!!!

  Mă cutremur realizând că am trăit o iluzie deşartă! Nu era mama, nici vorbă! Ea a murit demult, de ani buni. Şi totuşi am văzut-o şi i-am siţit inconfundabilul miros de colonie Bucureşti!!! Visez, da...., trebuie să mă trezesc! Creierul meu a luat-o razna. Şi totuşi, nu! Nuuuuu! Vreau să ajung acolo, trebuie...

  Mă uit din nou prin geam. Da!!! În sfârşit, mă apropi de casă!!! Pe partea stângă - Biserica Cotroceni..., pe dreapta -Magazinul de cafea a’ lui “Armeanu’”. În troleibuz nu mai este nimeni..., nici chiar şoferul. Oare când or fi coborât, cu toţii şi cum de nu am văzut?  Culmea este că maşina nu mai opreşte! În faţă obsev, chiar în mijloc, Biserica Cotroceni... Ce oare se întâmplă şi cum să fac să pot coborî....?
“Apă, apă, mi-e sete...” Beau cu lăcomie câteva înghiţitur,i dar... nu simt nimic.  Şi capul... mă strânge şi mă arde...
...
  Mă aflu în faţa porţii vilei din Obedenaru şi încerc să intru, dar acesta nu se deschide... Trag insistent de ea dar degeaba...
Îl văd pe Pufi, care vine bucuros spre mine din spatele porţii. Am intrat deja şi  privesc cu lăcomie intrearea principală a vilei, aşteptându-mă ca din spatele ei să apară cineva, oricine, la fel ca mai întotdeauna. Nu se întâmplă astfel aşa, semn că în casă domneşte pustiul, viaţa acesteia fiind decimată de moartea prezentului ireal.  La un moment dat  nu mai am răbdare să ajung sus şi strig din tot profundul sufletului meu:
-  Cici!!!
Cici, nu-mi răspunde, însă se aude  pianul! O văd aievea mângâind cu mâinile ei fine dinţii de sidef ai acestuia.  Urc scările în fugă şi deschid imediat uşa albă a sufrageriei noastre.
-  Cici, am venit acasă! Unde eşti, hai vino... Lasă glumele la o parte. De-ai şti ce dor mi-a fost de tine!
Cici nu-mi răspunde! Mă uit cu atenţie împrejur; totu-i la fel ca atunci, neschimbat: candela din colţul camerei, care arde împroşcând pe pereţi umbre sângerii, pianul, tablourile, chiar ţi măsuţa mea... Totul! Numai Cici nu este!
-Cici, Cici unde eşti?
  Pe scări se aud voci şi paşi, ce calcă la întîmplare treptele.
- “Miuţă, de ce Miuţă? De ce-ai plecat şi ne-ai lăsat?”  se aude vocea lu’ Cici.
Alerg spre hol lăsând în urmă-mi, la întâmplare uşa întredeschisă. La un moment dat cad.... Mă ridic..., nu se mai aude nimic...

   Mi-e cald, capul îmi arde şi mă doare îngrozitor. “Apă, apă..., mi-e sete”.
...
  Mă aplec printre fruzele de mentă din grădina noastră şi ridic capacul de fier al micului bazin cu apă.  Deschid robinetul şi beau cu nesaţ, direct din gura micului bazin. Mirosul de frunză de mentă strivită  îmi îmbie setea şi mă face să beau şi să beau....

  Gata, nu mai pot! Mă învârt din nou în jurul pământului sau... invers. Nu înţeleg cum şi de ce?! Am visat, desigur şi acum m-am trezit! Căci Cici şi tăticu’ nu mai sunt, demult! La fel şi vila noastră din Obedenaru, la fel şi pământul nostru din Progreusu'. Totul, totul s-a pierdut, toţi ai mei au plecat... Şi atunci, eu?, Ce rost mai am eu în acest neant?
“Mi-e dor de voi, mi-e tare dor!!!” Strig… de fapt, încerc să strig, căci glasul nu mă ajută… deloc. Murmur încet, imperceptibil. Mă simt privit insistent, mă uit dar nu văd pe nimeni. Gata, cad, cad din nou, nu mai simt nimic…

-    Ce ziceţi, domnule doctor, ce şanse mai sunt? Nu se poate!!! Faceţi, vă rog ceva, pentru numele lui Dumnezei!
-    Nu ştiu ce să vă spun..., cu certitudine are temperatură mare, foarte mare. Pare a fi vorba de o comă. Acum, însă eu... ca medic... , pentru moment nu ştiu ce să vă spun. Delirează, pare rupt din această lume. Pare a fi suspendat între două lumi... Să sperăm că “lumea noastră” îl va convinge să rămână aici, de nu..., va pleca...

… Sulina, da Sulina!  Acolo trebuie să ajung!
-    Tant’ Dorina, dă-mi, te rog, mâna. Ajută-mă să mă ridic! Trebuie să ajung la tren, apoi la vapor. “Saligny” pleacă la 10 din Tulcea! De ce taci, de ce zâmbeşti aşa... trist? Spune-mi, te rog ceva! Te rog, nu mă privi aşa.. Plângi sau mi se pare mie? Ce-i cu voi, ce se întâmplă? Sunt eu, Michi, băiatul lui Miuţă, al vostru... Stai, te rog, de ce pleci şi tu? Ce se întâmplă cu voi sau... Nu cumva am murit?

-    “Apă, apă, mi-e sete, mi-frig...  Şi apa asta tulbure şi învolburată a Dunării!!! Şi vaporul ăsta, ce parcă nu-şi mai găseşte odată stabilitatea şi se clatină atât de ameţitor! Mă învârt groaznic, totul se învârte în jurul meu: Dunărea, Saligny, Farul, Sulina, Marea...
...
... deschid poarta de lemn a Cazarmei şi caut cu lăcomie. De fapt, ce, pe cine? Mda… pe ei, pe toţi, căci mi-e tare dor!
 – Muha! Ce bine-mi pare că te-am regăsit! Ce mai faci “bătrâne”? Mai ţii minte cum era să ne înecăm în Dunăre, atunci?
  Muha se joacă cu o mingie pe terenul de sport din curtea Unităţii. E singur şi deşi vorbesc cu el, nu mă aude... Ceva mai încolo, în clădirea Unităţii, în sala de festivităţii îi regăsesc pe toţi strânşi în faţa “Rubin-ului”!  Începe Robin Hood, se aude cântecul de început al serialului: “Robin Hood, Robin Hood…”
Undeva în faţă, pe un scaun -Mariana! Alături de ea -un scaun... gol. Probabil scaunul meu. Iată. deci, m-am reîntors, am scăpat! Totul, până acum nu a fost decât un vis urât! În sfârşit m-am reîntors la viaţă! Sunt EU, acelaşi de atunci, din totdeauna – “copilul visător de altădată”.
   Deci, totul: plecarea mea în America, supliciul meu de acolo, totul, totul a fost o utopie !!!  Doamne, ce bine! Esti Mare şi Puternic!!!

  Farul! Iată Farul meu! Doamne, nu speram să-l mai revăd vreodată, să mă mai regăsesc aici, pe digul din preajmă-i!
-    Mariana, unde ai fost până acum, unde ne-am pierdut unul de altul?
  Mariana zâmbeşte şi... plânge amar. Mă îndrept spre ea, la fel ca atunci demult, cu intenţia de a relua totul de la capăt, din acel punct şi a continua frul întrerupt al vieţii.
  E numai la câţiva paşi de mine şi mă aşteaptă... Încerc să merg, dar nu am putere să ofac. Picioarele nu mă ascultă...
– Stai! O strig şi ea se întoarce spre mine.
- Dragul meu, nu se poate. E mult prea târziu, totul s-a terminat. Rămâi acolo unde eşti, rămâi şi continuă ce ai început să faci. Trebuie, te rog! Scrie!!! Nu te opri, nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Numai aşa vom rămâne pururea împreună: tu, eu, Farul şi Sulina! Eu voi fi aici, întotdeauna, te voi aştepta alături de Farul nostru drag... Trebuie să termini cartea începută, deşi ştiu cât ţi-e de greu.
   Ai grijă de tine, dragul meu, te rog, te rog mult să mă asculţi.
Şi hai, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, încă nu  timpul... Treeeezeeeşte-te!!!!

-    Trezeşte-te, Michi, mă auzi? Trezeşte-te, te rog! Strigă în cele din urmă doctorul, răsuflând uşurat la primele semne de reîntoarcere la viaţă ale pacientului.
                                                                                                                                                                                                                                                                                                * * *     
 

Rodica...      

        Să nu te întrebi de ce îţi scriu aceste rânduri şi tocmai acum, atât de tardiv. Eu însumi nu ştiu, dar SIMT că trebuie să o fac!  Este ceva, asemenea unei obligaţii morale faţă de tine, de mine, de noi şi de timpurile acelea dacă vrei, când copii fiind, eram atât de fericiţi!

Ştiu şi eu ce să zic, Rodica?!  Da, sunt conştient că totul acum e în van! Timpul, da, “marele timp”, a trecut lesne şi neiertător, cel puţin peste mine...  Mai mult! Acum şi mai mult ca niciodată, mă simt  asemenea prinţului din “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” care, după ce a plecat hai- hui în lume să-şi caute eternitatea, într-un târziu trezindu-se, s-a reîntors acasă să-şi regăsească rădăcinile fireşti!  El s-a întors, eu, însă, mă tem că nu o să mai reuşesc să mă reîntorc niciodată. Căci, spre deosebire de el, eu sunt un damnat nefericit , sortit definitiv pribegiei...  Şi eu ca şi el însă am căutat, într-un fel, perfecţiunea! Numai că el, în cele din urmă, a şi atins-o! Eu, însă, nu! Muritor de rând fiind şi incapabil ca să mă rup definitiv de pământul de unde m-am întrupat, am rămas suspendat între două lumi, încetând practic să mai trăiesc! Până când, la un moment, dar dar vai cât de târziu şi eu la rându-mi, aveam, asemenea prinţului din poveste, să mă trezesc şi să înţeleg că ceea ce căutam, nu există practic nicăieri în lume. Şi dacă m-aş fi trezit mai din timp! Rădăcinile nu se uscaseră încă în totalitate, mama mai trăia, mormântul tatii era încă reavăn, iar eu..., mai visam încă, mai aveam încă în privire acea scânteie vie a trăirii.. Acum totul s-a terminat şi porţile s-au închis în urmă-mi! Mama a "plecat" şi ea, chinuită de gândul că fiul ei de departe, cu siguranţă, într-o zi se va întoarce acasă!  Draga de tine, mamă, de ce nu ai mai avut puţină răbdare şi disperând de atâta durere, te-ai grăbit spre eternitate?

    Vezi tu, Rodica? Mai ţii minte Solexul meu, cântecul nostru ce-l cântam fericiţi împreună? Da, acela cu pisoiul de catifea! Ţi-l mai aduci aminte?  Să nu–mi spui că l-ai uitat, căci nu am să te cred! Desigur, acum nu mai suntem noi, cei de atunci sau poate, cine ştie? Căci eu, Michi, puştiul care te plimba cu Solexul prin Parcul Copilului şi printre blocuri, fredonând alături de tine, amuzându-se copios de glasul tău răguşit,  am rămas, în miezul fiinţei mele, acelaşi! Se spune că oamenii, în general. sunt toţi la fel! Nimic mai neadevărat! Oamenii sunt atât de complicaţi, atât de  diferiţi! Sensibilitatea sufletească reprezintă, ceramente, unul dintre multiplele criterii umane, care face diferenţa! Dar, tu, mă întreb, te-oi fii schimbat, oare ? Te revăd aievea, reconstruindu-te din străfundul memoriei mele intime; o fetişcană slăbuţă, cu voce răguşită şi cam… zăpăcită. E drept! Unele momente mi-le reamintesc cu mare greutate, căci timpul a estompat nemilos o parte din trăirile mele! Şi totuşi, te revăd alături de mine, în sufrageria apartamentului meu din Blocul 11, ascultând “La microfon melodia preferată” şi cântând împreună sau jucându-ne cu Ţiţi! Erai o fată bună! Ca şi mine, iubeai muzica, animalele, viaţa… Râdeai şi râdeam mult împreună. Nu ştiu dacă tu mai eşti cea de atunci, eu, însă….  nu prea mai râd. Viaţa, francheţea ei dură, m-a făcut să înţeleg, vrând nevrând, o serie de lucruri, pe care pe atunci nu le  înţelegeam!  Ceea ce, totuşi, nu-mi pot explica este faptul că nu înţeleg cărui blestem, cărei decizii astrale anume, se datorează faptul că am rămas DEFINITIV ancorat în timp? Într-un timp trecut care, pentru mine nu a încetat niciodată să existe. Mai mult! Parcă asemenea unui efect, cât, decât compensator, al nefericirilor mele ulterioare, acest timp avea şă continure să trăiască prin mine însumi, în timp ce şi eu la rându-mi, aveam să trăiesc prin el! 

     Mda.... Dar să revin. De ce îţi scriu, de ce te mai caut? De fapt, sincer să fiu, neavând nici cea mai mică speranţă a regăsirii, nu cred că te mai caut pe tine, ci pe mine însumi! Sau mai bine zis, pe noi amândoi, TIMPUL de atunci! Tardiv, nu? Aşa este, recunosc! Îmi amintesc de ultima oară când ne-am revăzut acolo, în apartamentul mamei, din Bdul 1 Mai! Era, dacă nu mă înşel, prin ’84, ’85!  Nu mai locuiam demult, acolo! Şi tu, deşi ştiai acest lucru,  mă mai căutai totuşi, din  în când, aşa, la fel ca şi altădată! Mă căutai şi vorbeai cu "doamna Gina", despre Michi, băiatul ei şi marea ta dragoste din copilărie!  

    Atunci..., da atunci, putea să fie, dar nu a fost! Sincer, te rog să mă crezi că am regretat şi voi continua să regret tot restul acestei vieţi, că atunci, prin indecizia mea adolescentină ne-am pierdut pentru totdeauna! Sper că ai să mă înţelegi şi poate, în cele din urmă, ai să mă ierţi! Dar, nu ştiam draga mea Rodica! Nu ştiam că lucrurile or să ia acestă turnură sarcastică. Întâmplare, destin?  Aiurea. Nu a fost să fie! Venisem în vizită la mama! Ea nefiind acasă, având cheia de la apartament, am intrat să o aştept. Am pornit Grundingul şi m-am aşezat pe recamier în sufragerie şi ascultând melodiile mele, am alunecat fără să vreau în melancolie. Într-un târziu am auzit soneria! M-am ridicat şi când am deschis uşa m-am regăsit faţă în faţă cu o superbă tânără! Cu părul atent aranjat, puţin macheată, dar nu exagerat... în fine. Erai tu! TU şi EU, faţă în faţă şi după mult timp! Nu ne mai văzusem de mai bine de trei ani, dacă nu şi mai bine, timp în care ne-am transformat rapid, trecând  prin diversele etape;, de la copilărie la adolescenţă. De data acesta, cu siguranţă, aveam în faţă o tânără superbă, o femeie care încă mă mai iubea şi mă căuta! Iar eu..., ce păcat! Nu mai eram al meu... Ai intrat timidă în sufragerie, iar eu, vizibil încurcat, nu mai ştiam ce să fac! Ne-am privit un timp până ce, fără vorbe, încet şi firesc, buzele ni s-au atins şi savurându-se la întâmplare, cu sălbăticie s-au amestecat într-un sărut sălbatic şi voluptos... Era momentul împlinirii, TREBUIA, să fie! Poate că..., ştiu şi eu? Acum, după atâta amar de timp, îmi vine greu să mă mai gândesc, de fapt, îmi vine greu să recunosc că am greşit! Mă gândesc că dacă nu venea Bebe acasă,…ştiu eu? Surprinşi, jenaţi,  ne-am fâstâcit. Şi tu, după un schimb uzual de amabilităţi cu tatăl meu vitreg, .... ai decis să pleci. Iar eu, neîndemânatic mai mult ca niciodată, te-am condus pănă la uşe şi atât! Nu ştiam pe atunci, nu bănuiam, că va fi fost ultima noastră întâlnire! Puţin mai târziu şi mai apoi pe tot restul vieţii mele, m-am tot întrebat de ce oare nu te-am condus cu maşina sau măcar până în faţa blocului, să-ţi iau numărul de telefon, să te caut? Pe de altă parte, deşi îmi spusesei mai demult că te măritaseşi cu un tip din Cluj-Napoca, sau că erai pe cale să o faci,  ştiam că totuşi ai să mai revii, deci... Poate că aşa am gândit atunci, cine mai poate şti?  Cert este însă că am greşit şi asta nu mi-o pot ierta!

      La puţin timp după aceea, în noiembrie ’85,  mi-au dat aprobarea de plecare şi am părăsit ţara spre o altă lume.  Sunt sigur că m-ai căutat şi în continuare, însă, la uşa apartamentului cu numărul 75, nu mai avea cine-ţi răspunde în numele meu; "Doamna Gina" a murit la puţin timp... Şi odată cu ea şi o parte din mine... Şi totuşi! Încă tot nu ştiam cât de greu îmi va fi în viitor! Odată cu moartea mamei s-a pierdut, nu numai apartamentul unde mi-am petrecut adolescenţa, ci şi o multitudine de amintiri şi feerice simţiri!  Şi odată cu acestea, din nefericire, aveam să te pierd şi pe tine! 

    Şi totuşi! Dragă Rodica, acele momente minunate au rămas pururea vii în memoria eternă a dulcilor mele trăiri, legate definitiv de acele timpuri ale mele, de început, când visurile se împleteau lesne şi nu de puţine ori, cu realitatea şi nimic în perspectiva de viitor nu-mi părea imposibil!

    Închei aceste rânduri, plasându-le în eterul infinit al nemărginirii, sperând că poate, cine ştie, într-o zi anume, din pură întâmplare sau prin acelaşi incoerent context al sorţii, aceste rânduri să-ţi parvină!    

                                                                                                                                                     Michi


COPIRIGHT !

Google Translator